...acoperamant de suflet,iar, si iar...

Cate haine noi ii putem da sufletului nostru? Am visat ca in toiul verii s-a facut deodata un frig cumplit si copacii au fost acoperiti de zapada, si totul era inghetat, chiar si lacul. M-am bucurat. Mi-am zis: nu-i nimic, imi place iarna! Dar fulgii cei mari si pufosi nu-mi cadeau peste pleoape, nu-mi alintau buzele, nu ma faceau sa sar in sus de bucurie. Fulgii, fulgii se transformau la ultima suflare a vantului in stele de gheata, frumoase, mirifice, dar atat de inselatoare…atat de dure si taioase, si incepeau parca sa scrijeleasca la fereastra sufletului meu. M-am zbatut, si m-am zvarcolit, si mi-am ascuns chipul sub haina, dar haina mea cea noua …haina mea cea noua nu era impermeabila - la fel cum nu fusese niciuna din toate cele noi de cativa ani incoace. Apoi, deodata un fulg s-a transformat intr-o petala si si-a croit firul verde in haina mea si incetisor a nins peste sufletul meu cu miresme, cu mii de culori nemaivazute, cu rasete zglobii, cu pasi saltareti, cu speranta… Si un fior rece s-a prins in parul meu si nu-i mai da drumul, si din cand in cand da sa se topeasca si el, una cu mine, si apoi isi gaseste puterile in alte haine aruncate de mine in coltul sufletului; si scotoceste, si scotoceste pana cand, reuseste el cumva sa-mi gaseasca iar sufletul si sa ma faca sa incep alte cautari…cate haine vom mai fi schimband…